Zilele acestea am scos, cum a zis frumos cineva, candva, de mult, in lumina tiparului, o noua carte: ETERNUL PEGAS.
            … Sau, pur si simplu, Pagini din istoria calariei romanesti.
            Sau si altfel spus, am adaugat o nou carte in biblioteca sportului, dupa cele alte 11 risipite in timp – Inscriptii pe un balon oval (1976), Vivat Sportul Studentesc (1978), Volei (1981), Cristalele pasiunii (1988), Mari escroci, mari escrocherii (1993), Romania la Jocurile Olimpice (2000), Romania Olimpica 60 de ani (2004), Romania Olimpica la Atena (2004), Cercuri ingemanate pe alb inzapezit (2008) s.a. -, dar si ca o continuare la cele doua – Calul prietenul meu (1982) si Calarie de la A la Z (1986) – avand ca eroi principali, as zice, mai intai, calul, si, fara a;- trada, calaretul…
            Echitatia este sportul care uneste fiintele cuvantatoare si necuvantatoare, este nobletea sportului.
            Calul i-a fost alaturi omului inca din cele mai vechi timpuri, i-a fost prieten si partener. Este acela cu care omul si-a celebrat cele mai frumoase momente ale vietii si le-a infruntat pe cele mai grele. I-a fost ajutor in munca, lupta si, mai tarziu, cand spiritul neobosit de competitivitate cauta noi forme, in sport.
            S-a scris mult despre legatura de milenii dintre om si cal. La noi si pretutindeni pe mapamond. Bibliografia lucrarilor referitoare la cea din urma prezenta a calului in viata omului este bogata, pentru ca sportul ofera un admirabil teren de desfasurare, in aparenta mereu aceleasi, dar, de fiecare data, altul, deoarece nicio disputa nu seamana cu cealalta.
            Echitatia este, intr-un fel sa altul, o recunoastere a “pacatului” indepartarii, prin beton, sticla si cai putere, de farmecul verde al naturii, prin ea pastrandu-se, mai mult parca decat prin alte sporturi, indestructibile fire care fac ca omul, in cutezatoarele sale ganduri si aspiratii, sa nu uite ca natura constituie un mediu propice de dezvoltare si creatie.
            Dar, calaria este un sport. Un sport cu regulamente, cu baremuri, cu performante, pentru ca, dintr-o “joaca”, ea a devenit un “joc”, care incita mii de oameni, iar practicantii sai sunt cunoscuti si celebrati pretutindeni.
            Despre acest sport s-au scris multe carti. De tehnica. De literatura. De amintiri. De istorie.
            In lungul sir al volumelor dedicate acestui sport – suntem convinsi ca, reunite, ele ar putea umple o intreaga biblioteca de mari proportii -, se afla si cele ale autorilor romani.
            Calaria are noroc. E sportul cu literatura cea mai timpurie in limba romana, incepand cu tratatul de “ipodromie” al lui S.M. Sturdza, de la 1847 sal cu Statutele unor societati ecvestre de la Iasi sal Bucuresti. Scrise toate cu cu aceeasi dragoste pentru cai si calareti, ravna autorilor fiind absolut meritorie in cautarea, descoperirea si valorificarea sutelor, miilor de date care compun viata acestui Sport.
            Istoria echitatiei noastre este, la randu-i, pasionanta. Drumul spre victorie este anevoios si plin de sacrificii, pentru ca doar “munca, si numai munca bine facuta, este rasplatita de succes, si, mai ales, de un succes durabil”, cum afirma un cunoscut specialist, Gudin Vallerin.
            Cartea de fata, “ETERNUL PEGAS”, care s-a vazut tiparita din pasiunea unui om cu suflet pentru cai, Ioan Cristescu, si a Editurii Tracus Arte, incearca, asa cum am facut-o in urma cu peste doua decenii si in paginile celor ce s-au numit “Calul – prietenul meu” si “Calarie de la A la Z”, din nou, sa-si poarte cititorii prin lumea echitatiei romanesti si nu numai, sintetizand date si fapte dintr-un sport atotcuprinzator, atat prin vechime, cat si prin diversi tate, un periplul prin istoria de ieri si de astazi a echitatiei noastre.
Cele aproape 650 de pagini ale cartii, nu sunt altceva decat cateva crampeie dintr-o viata ce cuprinde tomuri de mii si mii de file, fiecare ilustrand evenimente importante pentru dezvoltarea continua a acestui sport…
O istorie care cuprinde zeci si zeci de nume de sportivi, dar, totodata, si al partenerilor lor de competitie, sportivi si ei in cel mai pur sens, o istorie compusa din fapte si intamplari, asemenea unor caramizi pentru ridicarea unui mandru edificiu.
Ne-am straduit, nu stim si daca am reusit, sa urmarim prin timp aceasta ingemanare dintre om ,mereu in cautarea victoriei, si cal, mereu inaripat, mereu dornic de a zbura spre slavi.
Am rasfoit vechi documente, pagini de literatura dedicate lui Pegas, dar si navalnicilor lor stapani; am admirat opere de arta care au imortalizat pentru viitorime eroii; am parcurs drumul inaltarii si desavarsirii, dar si pe cel, greu, presarat cu de netrecut obstacole.
Sunt doar pagini. Nu avem pretentia de a fi realizat intregul. Nici nu ar fi posibil. Din varii motive. Este doar o incursiune prin viata unei preocupari de milenii, din dorinta de a aduce, in cele din urma, un binemeritat omagiucelor care au creat aceasta viata.
            Am dorit a-i celebra nu numai pe sportivi, ci si, poate mai ales, pe frumosii lor parteneri, in fond, la randul lor, sportivi in adevaratul sens al cuvantului. “Caii, cei dintai, au dat omului aripi, dezlatuindu-i fantezia, sadind in inima lui dorinta nebuna de a zbura pana la stele”, scria intr-una din celebrele sale tablete prozatorul Geo Bozga.
            De la Eohippus, o creatura cu talie de vulpe, cu un par scurt, cu o ceafa groasa si o coada ca un cotor, in decursul mileniilor a evoluat un animal domestic, care s-a facut usor apreciat prin inteligenta, frumusete, viteza, forta si rezistenta: Equus caballus, eternul Pegas dotat cu calitati care i-a determinat pe oamenii tuturor timpurilor sa-l considere ca pe un “senior” printre celelalte patrupede, astfel ca istoria sa a devenit inseparabila de cea a umanitatii.
            Naturalistul Georges-Louis Leclerc de Buffon, in monumetala “Istorie naturala”, lucrare de 36 de volume, publicata intre 1749 si 1788. referindu-se la natura si fapturile sale, scrie despre relatia dintre om si cal, despre calitatile acestuia din urma.
            “Cea mai nobila cucerire a omului, facuta de la inceputul tuturor timpurilor, este domesticirea acestui mandru si focos animal, care a impartit cu el truda razboiului si gloria victoriilor. Fiind la fel de curajos ca si stapanul sau, calul vede primejdia si o infrunta… Calul impartaseste in acelasi timp si bucuriile incercate de om: la vanatoare, in turnire, la alergari si concursuri, peste tot, calul  se umple de stralucire, de canteiere! Pe cat de curajos, pe cat de docil!… Toate faptele calului urmaresc dpar sa-l satisfaca pe omul din sa. Calul se istoveste in efort si chiar moare, numai spre a-si dovedi supunerea!.. Cand este stapanit de pasiuni (iubire sau pofta), calul isi dezvaluie dintii, incat pare ca rade. Firea sa focoasa si plina de curaj il face sa dea de la inceput tot ce-i sta in putere…”.
            Si cantau acei meddahh, rapsozi ratacitori: