„Eul” patronului
Publicat pe 24 septembrie, 2009
De ani buni, orice vorba a lui Gigi Becali este imediat subiect de prima pagina. De ani buni se asteapta, zi de zi, cu carnetele de notite si microfoanele deshise pentru a-i sorbi vorbele si pentru a le transforma, in direct si la ora de maxima audienta, in stiri de importanta capitala pentru natiunea sportiva.
Drept urmare, omul a simtit slabiciunile meseriei, ca sa nu ne referim si la altele, si a ajuns rapid starul presei si, de aici, al publicului care l-a mai facut si europarlamentar, intre votanti regasindu-se, probabil, si acei fani ce urmeaza a fi muscati de caini, deoarece patronul dicteaza. Cultivarea sa permanenta a condus la construirea acelui “EU”, care nu mai are asemanare.
Dintre ultimele spuse:
„Eu comand la Steaua, eu sunt patron… Patronul dicteaza. Cand vii la Steaua, vii la dictatura lui Becali”,
„Nu mai am ce discuta cu suporterii astia de la Sud, mai ales dupa injuraturile pe care le-am primit de la ei in seara asta. Nu se mai poate asa ceva, or sa vada ei ce vor pati. Voi face plangere penala impotriva suporterilor care au scris bannerul de la meciul cu Ujpest pentru imaginea proasta pe care au facut-o clubului. Nu ma suporta fanii, sa fie sanatosi! Eu vreau doar sa se respecte legea. De la meciul urmator vor fi muscati de caini si vor fi paziti de bodyguarzi foarte duri”.
Am auzit adesea spunandu-se ca: “Ce sa-i faci, asta e Gigi!”, sau “Nu-l cunosti?”, sau “Ce pretentii sa mai ai?!”, sau “Face rating! Cum sa nu dau?! Pai nu ma penalizeaza ailalti la salariu !” samd… samd… samd…
Apoi, dupa ce deschide Gigi gura si se lanseaza catre multime, incep lamentarile si apostrofarile, criticile deontologilor, ca sa citez pe cineva, la adresa celor spuse si a atitudinii acestuia. Evident, fara folos, pentru ca prea s-au intepenit toate in aceasta stare de balacareala generala in care, cred, dar sper sa ma insel, ne si complacem, ceea ce imi aduce aminte de spusele unui prichindel : “da, sa stiti, si eu am paduchi!!”, in naivitatea sa madru ca nu face “opinie” separata.
In teatru circula o vorba la final de spectacol: “Mai bine sa ma vorbeasca de rau, decat sa nu se spuna nimic”. Avandu-l in maleficul tablou mediatic pe Gici ca studiu de caz al reusitei, probabil de aceea incearca si alti oameni ai fotbalului, iar in ultma vreme nu numai, sa-l imite, chiar daca fara succes, in speranta ca vor ajunge sa fie “vazuti” si “stiuti”, ignorand ca totul conduce spre o degradare continua a atmosferei din fotbal, din sport la modul general.
As propune un exercitiu, desi stiu ca nu exista nici un fel de izbanda de a-l face cineva, acela ca, cel putin trei luni, nimeni sa nu se mai angreneze in jocul acestora, ignorandu-i pur si simplu, lasandu-i sa se balaceasca in mocirla vorbelor. Sa stea singuri acolo, pana se va usca noroiul.
Va mai amintiti atitudinea umila, atunci cand s-a aflat in ziua dintai la usa tribunalului? A durat, ca orice minune, doar trei zile, pentru ca in ceea ce priveste mediatizarea curba a fost abrupt ascendenta, ceea ce pentru “eul” sau a fost mana cereasca, o rasplata care a compensat cu brio greutatea catuselor.
Ce efect va avea daca asemenea personaje ar fi acoperite sub valul gros al ignorarii publice? Greu de spus. Poate, totusi, o ameliorare a atmosferei din sportul romanesc.
Hartia arde si te poate arde, cand este si scrisa. Dar…