„Ne (in)dopam ca sa nu slabeasca plinele conturi bancare!”
Publicat pe 1 februarie, 2010
Cazul Mutu, pe care nu doresc sa-l comentez, deoarece atunci cand eprubeta este “murdara” – si nu o data -, nu mai este loc de intors, chiar daca se tot incearca tot felul de scuze pentru a se acoperi cele intamplate aratandu-se cu degetul spre cel cu “cornite”, vinovatul, si apelandu-se la Divinatea buna pentru salvarea pacatosului, asa dar, Cazul Mutu a readus in discutie dopajul in Sport.
De fapt este gresit, deoarece nu a dus la nicio dezbatere, la noi, privind dopajul, ci doar la a face loc corului jalnic al celor care cauta acul in carul cu fan al scuzelor.
Un subiect delicat intotdeauna, care a produs mereu necazuri unor performeri cu adevarat de marca in sportul international, care face valuri, la noi, cand se mai albastreste o fiola, dar si atunci cu jumatate de gura si cu incercarea mai mult sau mai putin timida de a scoate trisorul din groapa in care s-a aruncat, cu stiinta, deoarece naivitatea lui “eu sunt mic, nu stiu nimica, tata-n pod…” nu mai este de actualitate.
Si la noi, dar si aiurea lupta contra acestui flagel denumit dopaj se poarta cand cu jumatate de gura, cand pana la jumatatea drumului, intre false sperante si constatri fataliste.
John Fahey si David Howman, presedintele, respectv directorul general al Agentiei Mondiale Antidoping, s-a referit de curand la acest amestec de determinare si resemnare, in cursul unei intalniri la Muzeul Olimpic din Lausanne: “Fara a dramatiza, noi toti suntem angajati intr-o lupta pentru o lume mai buna. Noi suntem la inceputul unui drum lung, plin cu obstacole… Noi trebuie, totusi, sa admitem ca natura umana, referitor la dopaj nu va fi niciodata in totatlitate rezolvata…”
Directiile in care forurile internationale, in prim-plan cu WADA si Comitetul International Olimpic, se manifesta cu precadere sunt: localizarea sportivilor pentru realizarea testelor, pasaportul biologic – multe state sunt impotriva acestora in forma propusa deoarece a rincalca intimitatea individului -, armonizarea reglementarilor de la o federatie sau alta, ori de la un stat la altul, educarea tinerilor, arsenalul de sanctiuni contra furnizorilor de substante dopante, colaborarea fructuoasa cu Interpolul, sinergia promitatoare cu industria farmaceutica, detectarea retrospectiva etc, toate in numele tolerantei zero in ceea ce priveste dopajul in sport.
De altfel, in ultimii doi ani, clasamentele olimpice la numeroase discipline au fost serios schimbate – vezi cazul Marion Jones, cel mai rasunator, vezi cele de la ciclism, haltere, echitatie etc -, incat cu greu mai poti spune cu exactitate nu numai care este noua configuratie a podiumului, dar care este intreaga ierarhie, pentru ca afectate sunt toate pozitiile clasamentului.
Dar, poate, ma mult decat cuvintele, vorbesc cifrele:
70 – numarul de sportivi depistati si privati de a participa la Jocurile Olimpice de la Beijing in saptamanile care au precedat aceasta mare competitive. Pentru Vancouver situatia nu este clara, conform presedintelui WADA cifra urmand a fi anuntata pe 11 februarie.
2 – este numarul de ore in care, conform expertilor, hormonii de crestere pot fi detestabili. “Oricum, este mai mult decat destul fata de cat cred sportivii”, conform lui Fahey.
630 – numarul de asociatii sportive sau ligi professioniste care au adoptat Codul Mondial Anti-doping, printre acestea aflandu-se, ca elemente de culoare, sumo si yachyngul.
72 – numarul tarilor care nu au ratificat acest Cod, dar “acestea nu au dreptul de a organiza competitii internationale »
35 – numarul delaboratoare acreditate de WADA, o cifra apreciata, totusi, inca redusa.
50 – milioane de dolari au fost investiti din 2001 in cercetare, suma care l-a nemultumit pe John Fahey, care a afirmat ca: “Industria sportului produce miliarde, dar noua n-ar trebui sa ne fie teama sa solicitam fonduri suplimentare, intr-un mod solid si inteligent”
8 – la suta ar fi procentajul de medaliati olimpici susceptibili a se fi dopat la Beijing, conform unor studii germane, o crestere insemnata, daca avem in vedere ca pana acum se evalua la 1 – 2 %
90 – la suta este procentajul sportivilor “curati”, procentaj avansat de David Howman: “Pentru acestia merita sa ducem lupta. Noi vorbim de drepturi in ceea ce ii priveste pe trisori, dar uitam ca si ceilalti au drepturile lor lezate. Drepturile acestora trebuie sa le aparam…”
De la primul caz cunoscut de dopaj la Jocurile Olimpice – in 1894, Thomas Hicks a primit de la antrenor, in timpul maratonului, stricnina, brandy si albus de ou pentru a duce cursa la final – si pana la hormonii de crestere, steroizii si EPO si inca altele din ziua de azi este o cale lunga a perfectionarii actiunilor de dopaj in sport.
Mierea din borcanul cu arginti este cat se poate de dulce si tentanta.
Filozofia este simpla: ne (in)dopam ca sa nu slabeasca plinele conturi bancare!!
Si nici Adrian Mutu n-a rezistat. Restul sunt doar vorbe.